Pentru tine! Cu dragoste!

Vineri seara, dupa ce m-am intors de la birou si eram in cartier, la doi pasi de scara blocului unde locuiesc, m-au oprit pe strada doua doamne trecute de varsta a doua si mi-au intins, cu nonsalanta, o bucata minuscula de hartie.

Am citit: "De ce putem avea incredere in Biblie", la care doamnele m-au asigurat prin doua vorbe de importanta credintei in viata si altele asemenea. Am multumit cum fac de obicei in astfel de situatii, dar nu am putut sa par oarecum mirata de un "deja-vu", de parca divinitatea incerca cu disperare sa imi transmita un mesaj...sa fie acesta un semn si un raspuns al problemelor existentiale?

Cu doua-trei zile inainte de episod, eram in metrou la Grigorescu si numaram minutele dintre statii, cand o doamna blonda asezata pe scaunul din dreapta mea imi ofera un biletel alb-negru din hartie lucioasa. Curiozitatea m-a impins sa il primesc si sa citesc "Pentru tine! Cu dragoste!". Nu a durat nici doua secunde si doamna ma intreaba pe un ton atat de melodios "Crezi in Dumnezeu?", clipind din ochii ei mari, parca dorind sa impartaseasca bucuria unui raspuns pe masura.

Nu am spus nimic, ma gandeam ca daca as fi dat un DA raspicat ar fi sunat mult prea fals in acel moment, de parca ar fi trebuit sa ma justific cumva, sa ii raspund la fel de mieros si atent, iar varianta opusa era de exclus, desi cei mai multi dintre noi am trecut prin momente mai mult sau mai putin "fara Dumnezeu", cand am fi vrut ca macar divinitatea sa faca ceva pentru noi, dar uite n-a facut-o, trebuie ca noi sa razbatem si sa avem taria sa credem ca vom depasi orice obstacol etc

Momentul penibil a fost depasit insa la fel de repede cum a aparut, doamna angajandu-se intr-o conversatie cu mine si despre mine, probabil gandindu-se de ce nu am raspuns, de ce nu am chef de vorba sau de ce nu ma arat asa de credincioasa, cine stie...Insa am reusit, pana la Unirii, timp de patru statii, sa nu-mi mai privesc ceasul calculand minutele si aproximand cand voi ajunge la birou. A fost o conversatie interesanta, simpla, placuta, din care mi s-au intiparit in minte ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat inainte de a cobori din metrou: "Dumnezeu o sa iti dea un semn...".

M-am gandit, atunci, sa nu iau decizii pripite in tot ceea ce imi doresc, sa astept totusi sa vad cum evolueaza lucrurile in general si pana am ajuns la birou, am repetat in minte cuvintele blondei necunoscute din metrou. Daca ceva trebuie sa se intample, se va intampla cu siguranta, pentru ca asa a fost sa fie.

Ajunsa la redactie mi-am amintit franturi din conversatia mea anterioara si am realizat de ce probabil nu ma simt confortabil cu infuzia de sentimente pioase, asteptari si confirmari divine ale unei vieti create pentru a-si urma singura destinul: "In fond e decizia mea..."...nu ca Dumnezeu nu mi-ar arata un sens, insa vreau ca eu sa mi-l aleg si sa port responsabilitatea reusitei sau esecului, sa mi-l construiesc si sa il impart dupa cum simt. Asa a vrut Dumnezeu sau asa am vrut eu sa fie?

Si in final sa nu uit: La multi ani mama! :)